Milorad Pavic…Un autor sarb contemporan, cu o maniera ucigatoare de a scrie, de a construi linia (de fapt, liniile, intrucat piesele sale sunt cuburi Rubick, cu cateva fatete). Am inceput cu “Un pat pentru trei” si “Vasul de cristal” – doua drame scurte si destul de multicolore ca continut. De fapt, am senzatia ca nu am citit doar aceste doua piese, ci mai multe, cel putin cinci-sase si nu sunt sigur ca am citit piesa corecta, adica cea pe care autorul a scris-o cu gandul la mine. Poate am citit altceva? Nu sunt sigur, si nici Pavic (care profeseaza un soi de scriitura nelineara) nu ma prea ajuta – el ofera cateva solutii posibile de scriitura pentru ca „mon lecteur” sa-si faca singur, din cioburile pieselor vasul, constructia, puzzle-ul dramatic ce-I convine. Un fel de pranz literar la comanda, cu un meniu bogat, la alegere (vorba traducatorului elevetian de limba franceza al lui Pavic)
Pentru Milorad Pavic (dramaturgul, caci la proza lui inca nu am ajuns, iar opera critica imi este total necunoscuta) cititorul nu este o fictiune , si nici o functie integrata in ecuatie, in jurul careia se va desfasura actiunea; altfel zis, lectorul nu este punctul ipotetic situat in afara ecranului, televizorului, punct mort si ireal pe care l-am suprima daca nu ar fi necesar (ca platitor de bilete sau ca destinatar al mesajului). Din contra, cititorul este si el un actor, un participant la scena, ceea ce difera este doar rolul. Teatrul nu este doar scena, dar si sala. Spectatorii nu trebuie sa stea cuminti (si sa vorbeasca la telefoanele mobile, cum o mai fac prin unele parti), ci participa in comun la un act de implinire a scenariului (in una din variantele lui). Platim biletul de intrare nu pentru a privi pasiv, dar pentru a participa activ la spectacol, pentru a ne schimba putin rolurile, pentru a proba alte roluri, pentru a accede o realitate paralela.
Timpul este si el mai mult o fictiune decat o valoare reala si absoluta. De fapt el este un instrument, o pozitie, un racurs (unul dintre multele posibile), o lumina speciala, un efect menit sa puna in scena Maria sa Omul. Distanta dintre trecut si prezent, intre azi si ieri este fictiva, personajele o exploreaza in ambele directii. Cadrul in care se desfasoara acest permanent du-te – vino este Omul. Este vorba de o inversare a rolurilor si coordonatelor: nu Omul sta sub vremi, ci Timpul sta sub, in si intre Om. Un timp totusi relativ, rarefiat, usor de strapuns.
Din aceasta perspectiva altfel se pune problema generatiilor si a urmasilor. Generatiile trecute nu mor, ci se acumuleaza in soarta individuala a fiecarui urmas, care, la randul sau poate alege, din sirul lung de stramos (roluri stramoase) oricare rol doreste. Alegerea unui rol nu inseamna automat o posesie a lui, eroul nu devine proprietarul rolului. El este doar un mod de implinire sau neimplinire a acestui rol. Eroul poate naste un rol, dar poate si sa-l ucida (unul din eroii „Un pat pentru trei”: In Lilit moare nu doar ea, ci si mama ei, si bunica ei, si multele femei din neamul sau”.) In fine, moartea nu inseamna sfarsit, ci posibilitatea unui nou inceput. Murind devii doar un rol in plus pentru un eventual urmas.
Pavic e un calator de-a lungul si de-a latul Omului.
Lipsa unui timp rigid schimba esenta granitelor dintre lumi. Fiintele mitologice devin doar un posibil rol pentru eroi, nimic mai mult. Diferenta intre realitate si mitologie este subtire, astfel ca fiintele mitologice pot cobori in realitatea cotidiana a omului si invers.
Pavic este un autor totalitar (dupa cum totalitare sunt stilurile neliniare de scriitura). Actiunea nu se acumuleaza pe abcisa inceput – sfarsit, ci se distribuie uniform prin liniile multe ale naratiunii care nu converg si se intersecteaza doar accidental, fiecare prelungindu-se spre un infinit. Nu poti fi neaten. Trebuie sa urmaresti atent subiectele, pagina urmatoare nu constituie o urmare a precedentei, ci doar o alta escapada din subiectul liniar. O mica neatentie si poti trece pe langa o usa, poate cea mai importanta. Voi reveni…