Dec 20 2006

condamnarea comunismului

Vitalie Sprînceană

Iertarea de dupa pogrom
La 28 noiembrie anul curent Rada Suprema a Ucrainei a culpabilizat Golodomorul, altfel zis foametea organizata de comunistii ucraineni in anii 30, care a luat vietile a cel putin 5 milioane de tarani „vinovati” de a nu fi dorit sa intre cu surle si trambite in forma cea mai „progresista” de organizare si gestionare a agriculturii – kolhozurile. Presedintele Victor Iuscenco a promulgat chiar a doua zi hotararea organului legislativ. In aceeasi perioada, guvernul eston inainta o initiativa in parlamentul de la Tallin pentru ca acesta sa declare criminala afisarea si demonstrarea insemnelor comuniste si naziste in public. In fine, dupa cum bine se stie, la 18 decembrie presedintele Traian Basescu a citit un raport-declaratie in parlamentul Romaniei despre comunism, condamnandu-l in numele statului roman, dupa ce o serie de intelectuali marcanti, martiri sau simpli cetateni in condamnasera de atatea ori in privat.
Este oare o coincidenta aceasta intrare masiva a politicului in memoria colectiva cu balanta in mana sau este un hatar trecator alimentat de setea de voturi la viitoarele alegeri? Fara indoiala este si una si alta, intr-o oarecare masura, dar este, in acelasi timp, si ceva mai mult.
Discursul de condamnare a fost contestat in egala masura in toate trei tari. In Estonia minoritatea rusa s-a opus vehement, pentru ca, initiativa ii punea pe ei, urmasii slavitilor invingatori ai fascismului, pe acelasi brat al cantarului cu Hitler si Mussolini. In Ucraina, atat de scindata, atat de fierbinte de la o zona la alta, valul de contestari a venit din estul prorus si din partea Partidului Regiunilor al lui Victor Ianukovici, care au spus ca initiativa Radei Supreme este una populista si va destabiliza in perspectiva relatiile cu Rusia, in primul rand. In Romania, condamnarea comunismului a starnit opozitie violenta acolo unde nu se astepta nimeni, in partea unei extreme calificate traditional drept extrema dreapta, de fapt, o latura marginala oportunista a politicului care a parazitat atat pe socialism, cat si pe capitalism…Au existat, cum era si de asteptat, si tendinte de musamalizare a efectelor initiativelor de purificare morala. S-a invocat argumentul ca comisiile care au pregatit materialele necesare nu sunt destul de abilitate moral si profesional, ca asemenea initiative vor vaduvi relatiile bilaterale cu tarile comuniste si/sau Rusia, ca insesi raportorii sunt produse ale sistemului totalitar, ca exista probleme mai importante pentru acele tari, ca…
Atat Traian Basescu, cat si Victor Iuscenco au parut inchizitori in acel moment, incercand sa puna un punct final pe un i vaduvit de atentie sau musamalizat. Tonul a parut amenintator pentru indivizii cu musca (mai bine zis cu roiul de muste pe caciula) ce au simtit ca le fuge pamantul de sub picioare, ca se trage valul care a acoperit in nori de ceata intregul trecut comunist.
Paradoxal, dar aceste atitudini oficiale fata de comunism, in loc sa fie triumful fortei politice au insemnat, de fapt, marea umilire a politicului, si aici sta, poate, cheia protestului unor curente extremiste. Este importanta prezenta factorului politic in procesul de condamnare a totalitarismului, caci politicul, asa ambiguu, corupt sau neserios cum pare, este unicul input spre sistemul judiciar, unicul care legifereaza normele generale de conduita. Politicul a adresat o cerere de iertare rostita raspicat: un „Iertati-ne va rog, ca am dispus asa cum am dorit de vietile voastre, ca am intervenit, dupa hatarul nostru, in destinele voastre individuale si v-am, aruncat fizic si psihic acolo unde am dorit noi, ca v-am interzis sa priviti lumea asa cum doreati, ca v-am trimis la moarte, ca….” Este o premiera absoluta pentru o tara ex-socialista cand politicul isi cere scuze pentru a fi intrat prea mult in sfera intima, ca a considerat morala individuala inutila, ridicand la rang de principiu suprem ratiunea de stat, sau dorintele mai-marilor zilei. Este o prima incercare a politicului de a iesi onest din viata privata, de a trasa niste limite exterioare ale politicului, de a se ralia la unele principii de bun simt, de a scurta prapastia imensa intre morala individuala si cea de stat. Aceasta condamnare ar trebui sa fie o dezrobire, o miscare de eliberare, o perdea care se fereste in numele bunului simt si al moralei. Este dezrobit individul, eu si tu, oricine, si este asigurat ca statul nu va dispune de el in calitate de carne de tun, nu-i va ordona ce sa gandeasca si sa manance, nu-l va omori si nu-l va umili. Este ceea ce avem de castigat cu totii.
Fara indoiala, politicul va fi circ si mai departe, va fi intrecere de clovni, simulare de actiune si mimare a eficientei, dar va fi inchis in aceasta cusca a spectacolului si nu va putea face pasul mare: acela de a considera ca vietile cetatenilor care l-au delegat sunt proprietate care poate fi utilizata dupa chef si irosita dupa plac. Departe de a intruchipa dreptatea si echitatea jinduita pe buna dreptate de martirii comunismului, actul condamnarii practicilor comuniste va insemna acea pocainta care face posibila, in unele cazuri, pocainta crestineasca.


Dec 8 2006

Milorad Pavic

Vitalie Sprînceană

Milorad Pavic…Un autor sarb contemporan, cu o maniera ucigatoare de a scrie, de a construi linia (de fapt, liniile, intrucat piesele sale sunt cuburi Rubick, cu cateva fatete). Am inceput cu “Un pat pentru trei” si “Vasul de cristal” – doua drame scurte si destul de multicolore ca continut. De fapt, am senzatia ca nu am citit doar aceste doua piese, ci mai multe, cel putin cinci-sase si nu sunt sigur ca am citit piesa corecta, adica cea pe care autorul a scris-o cu gandul la mine. Poate am citit altceva? Nu sunt sigur, si nici Pavic (care profeseaza un soi de scriitura nelineara) nu ma prea ajuta – el ofera cateva solutii posibile de scriitura pentru ca „mon lecteur” sa-si faca singur, din cioburile pieselor vasul, constructia, puzzle-ul dramatic ce-I convine. Un fel de pranz literar la comanda, cu un meniu bogat, la alegere (vorba traducatorului elevetian de limba franceza al lui Pavic)
Pentru Milorad Pavic (dramaturgul, caci la proza lui inca nu am ajuns, iar opera critica imi este total necunoscuta) cititorul nu este o fictiune , si nici o functie integrata in ecuatie, in jurul careia se va desfasura actiunea; altfel zis, lectorul nu este punctul ipotetic situat in afara ecranului, televizorului, punct mort si ireal pe care l-am suprima daca nu ar fi necesar (ca platitor de bilete sau ca destinatar al mesajului). Din contra, cititorul este si el un actor, un participant la scena, ceea ce difera este doar rolul. Teatrul nu este doar scena, dar si sala. Spectatorii nu trebuie sa stea cuminti (si sa vorbeasca la telefoanele mobile, cum o mai fac prin unele parti), ci participa in comun la un act de implinire a scenariului (in una din variantele lui). Platim biletul de intrare nu pentru a privi pasiv, dar pentru a participa activ la spectacol, pentru a ne schimba putin rolurile, pentru a proba alte roluri, pentru a accede o realitate paralela.
Timpul este si el mai mult o fictiune decat o valoare reala si absoluta. De fapt el este un instrument, o pozitie, un racurs (unul dintre multele posibile), o lumina speciala, un efect menit sa puna in scena Maria sa Omul. Distanta dintre trecut si prezent, intre azi si ieri este fictiva, personajele o exploreaza in ambele directii. Cadrul in care se desfasoara acest permanent du-te – vino este Omul. Este vorba de o inversare a rolurilor si coordonatelor: nu Omul sta sub vremi, ci Timpul sta sub, in si intre Om. Un timp totusi relativ, rarefiat, usor de strapuns.
Din aceasta perspectiva altfel se pune problema generatiilor si a urmasilor. Generatiile trecute nu mor, ci se acumuleaza in soarta individuala a fiecarui urmas, care, la randul sau poate alege, din sirul lung de stramos (roluri stramoase) oricare rol doreste. Alegerea unui rol nu inseamna automat o posesie a lui, eroul nu devine proprietarul rolului. El este doar un mod de implinire sau neimplinire a acestui rol. Eroul poate naste un rol, dar poate si sa-l ucida (unul din eroii „Un pat pentru trei”: In Lilit moare nu doar ea, ci si mama ei, si bunica ei, si multele femei din neamul sau”.) In fine, moartea nu inseamna sfarsit, ci posibilitatea unui nou inceput. Murind devii doar un rol in plus pentru un eventual urmas.
Pavic e un calator de-a lungul si de-a latul Omului.
Lipsa unui timp rigid schimba esenta granitelor dintre lumi. Fiintele mitologice devin doar un posibil rol pentru eroi, nimic mai mult. Diferenta intre realitate si mitologie este subtire, astfel ca fiintele mitologice pot cobori in realitatea cotidiana a omului si invers.
Pavic este un autor totalitar (dupa cum totalitare sunt stilurile neliniare de scriitura). Actiunea nu se acumuleaza pe abcisa inceput – sfarsit, ci se distribuie uniform prin liniile multe ale naratiunii care nu converg si se intersecteaza doar accidental, fiecare prelungindu-se spre un infinit. Nu poti fi neaten. Trebuie sa urmaresti atent subiectele, pagina urmatoare nu constituie o urmare a precedentei, ci doar o alta escapada din subiectul liniar. O mica neatentie si poti trece pe langa o usa, poate cea mai importanta. Voi reveni…


Dec 5 2006

spionajul cu fata umana

Vitalie Sprînceană

mi-a aparut un articol in “Dilema Veche” :
Spionajul cu faţă umană
Sînt rare momentele cînd spionii mor în regim de transmisiune televizată directă. Şi mai rar, ziarele recepţionează şi difuzează, la rîndul lor, ştiri cu referire la starea sănătăţii lor, despre rezultatele intervenţiilor chirurgicale sau dispoziţia pe patul de operaţie. Practic, niciodată însă nu se întîmplă ca obştimea să se umple de compasiune, recunoştinţă şi milă pentru spioni, fie ei şi bolnavi. Sînt contradicţii în termeni. Un spion poate fi oricum, nu şi simpatic. Poate trezi orice sentimente, nu şi îndurare. Aşa spune o lege a firii umane, care refuză să privească cu simpatie meseriile ce au scopul declarat de a trăda şi deraia bunul mers al lucrurilor. Presupusa asasinare a ex-spionului rus Alexandr Litvinenko de către FSB ar fi trecut neobservată, dacă nu ar fi fost implicarea incomodă a lui Litvinenko în cazul altui asasinat cu răsunet, cel al Annei Politkovskaia, implicare care urma să rezolve cazul jurnalistei în altă albie decît cea oficială a preşedintelui rus Vladimir Putin. De fapt, nu ar fi fost pentru prima oară cînd Litvinenko ar fi făcut dezvăluiri şocante care nu coincid cu poziţia Kremlinului. Litvinenko a pledat tranşant împotriva poziţiei oficiale a statului rus şi în cazul exploziilor din Moscova din 1998, puse de regim în cîrca cecenilor (atunci Litvinenko a învinuit Serviciile speciale ruseşti de înscenare cu scopul de a mobiliza opinia publică rusă în sprijinul campaniei cecene), apoi a divulgat lumii întregi faptul că i s-a dat misiunea de a-l ucide pe controversatul magnat Boris Berezovski. A treia mare intervenţie a ex-agentului secret rus a fost curmată încă din faşă şi medicii britanici nu au reuşit să facă nimic altceva decît să fie spectatorii unei morţi cumplite, una în care medicina modernă nu poate să intervină în nici un fel. Reacţia generală la „drama Litvinenko“ nu este univocă, nici în Occident, nici în Rusia însăşi. Preşedintele Vladimir Putin a lăsat să se înţeleagă că Rusia nu ar fi avut vreun interes să-l lichideze pe Litvinenko, întrucît acesta nu prezenta un pericol real pentru statul rus. Comentînd biletul scris de Litvinenko, cu cîteva minute înainte de moarte, în care ex-spionul rus îl învinuia direct pe Putin, şeful statului rus a afirmat: „Încă nu este clar dacă acest bilet a fost scris înainte de moartea lui Litvinenko, sau după. Dacă a fost scris după, atunci nu mai comentez nimic. Cu părere de rău, Alexandr Litvinenko nu este sfîntul Lazăr şi nu poate învia pentru a ne divulga adevărul acestui bileţel.“ Alt politician rus, radicalul Vladimir Jirinovski, a spus că Litvinenko îşi merită pe deplin soarta: „Aşa trebuie să se procedeze cu toţi trădătorii! Dacă vrei să lucrezi în Serviciile secrete, fă-o, dacă nu, fă orice, numai nu vinde secretele de serviciu duşmanilor! Şi-a primit răsplata!“. O altă parte a opiniei publice s-a indignat de cruzimea faptei şi de uşurinţa cu care sînt ucişi cetăţenii „incomozi“. Mai actuală decît oricînd, se naşte întrebarea: ce este spionajul şi care este miza lui de vreme ce asasinatele se fac în văzul lumii, în plină zi, în plin secol XXI? Pe de o parte, spionajul este un sistem de jocuri şi tranzacţii cu multe variante cîştigătoare. Există însă şi bilete negre speciale care sînt „distribuite“ de obicei celor ce încalcă regulile sistemului. Fiind parte a politicii de stat, spionajul tratează fenomenul morţii mai mult din perspectiva statisticii, din cea formală a numărului şi nu din cea a unicităţii suferinţei şi morţii umane. Vorbind pe şleau, spionajul este o chestie murdară, ceva ca WC-ul în viaţa omului obişnuit: toate ţările o fac, dar nu este „decent“ să vorbeşti despre asta. Pe de altă parte însă, spionajul este extrem de amoral şi poate ultimul domeniu al activităţii umane care se sustrage sancţiunilor morale, normelor etice şi juridice. Fiind ascuns de ochii lumii, practicat în regim de parole, coduri de acces, secrete de stat şi de partid, taine şi asasinate, spionajul este departe de oprobriul social, de discuţiile ardente, de dezbaterile libere asupra legitimităţii sale, de chestionare şi transparenţă în activitate. Este sfera care se sustrage socialului deşi, paradoxal, anume în social îşi desfăşoară activitatea. Şi faptul acesta îl scoate din circuitul general al valorilor, al aprecierilor şi evaluărilor axiologice, juridice, sociale, economice, culturale şi de alt gen. Spionajul nu se discută la cafenea, regulile sale nu se adoptă prin referendum, majoritate parlamentară sau vot deschis în plen. În fluxul mondial al ştirilor, cele care au drept subiecţi spionii sînt extrem de rare şi se rezumă doar la cîteva fapte de suprafaţă: au fost desconspiraţi, au fost prinşi, au fost expulzaţi. Nimic despre modul cum acţionează, cum sînt plătiţi, care sînt regulile şi reglementările acţiunilor lor. Părerea comună, alimentată de filme ieftine, crede cu naivitate că acţiunile agenţilor secreţi sînt toate spre binele patriei, toate pentru dezvoltarea şi tihna naţiunii. Sub această inhibare intelectuală, alimentată dozat cu lozinci şi dedesubturi patriotarde, spionajul îşi vede nestingherit de treabă. Mai sînt şi veşnicele teorii conspiraţioniste care îi justifică existenţa şi credinţa noastră comună că cine nu e de acord cu noi, neapărat ne doreşte răul (de fapt, o modificare a principiului: cine nu este cu noi este împotriva noastră). Este straniu totuşi că, în veacul spaţiului public, al transparenţei declarate şi al responsabilităţii autorităţilor pentru viaţa fiecărui individ, spionajul se eschivează de la aceste postulate şi se face în acelaşi mod cum se făcea în Evul Mediu, în Roma antică sau în lumea egipteană: aceleaşi reguli, aceleaşi sancţiuni pentru cei care nesocotesc codul „deontologic“. Faţa mutilată a lui Alexandr Litvinenko ar trebui să genereze mai mult decît simplă milă, compasiune sau compătimire. Ar trebui să dea naştere unor întrebări: cine sînt spionii, ce fac ei, şi mai ales, ce se face cu ei atunci cînd încalcă regulile organizaţiei din care fac parte? Rămîn ei după aceea oameni, sau fac parte din altă categorie care trebuie cu orice preţ nimicită? Dacă garantăm viaţa pînă şi criminalilor înfiorători, de ce nu am extinde această „milă socială“ şi asupra spionilor?


Dec 1 2006

pentru o sociologie publica

Vitalie Sprînceană

am gasit un articol al lui Michael BURAWOY la
http://socio-logos.revues.org/document11.html
poate reusesc sa-l traduc pana luni..si-l pun..e un text fundamental